Disconnecting…

I have realised how many people tend to disconnect themselves. But not from the world, thus from the others around them. They are too connected to the world,  they cannot stop one second to look at what surrounds them. Disconnected by distance, time and space. Disconnected by relationships of all kind, by selfishness and by their own reflection. Friends are friends because they usually have something in common. You are the reflection of your friends, their “product”. When you tend to have your personality crisis and start changing things in your life, friends are wondering. Their reflection of themselves, in which you are included as well, is starting to look more as a reflection of a different person, even though you are still the same. Changes can be good, but at first glance, friends take them as an act of you not willing to be like them, or you not willing to be as they got used to..

Some friends finally understand this need of change, because we all make them. Some do not, just because they cannot stop that one second to understand. It is easier to judge and let it go by itself. We all do it. And this is how we disconnect one from each other.Letting time, distance and space being taken away by the velocity of the world.

Difference between Ice Hotel Romania and Ice Palace Switzerland

The conclusion is yours ! 😉

Da biletul de unde nu-i!

Ei bine, iata-ma dupa bac, asteptand rezultatele, in vacanta ca tot omu`, m-am gandit sa ma reapuc de scris. Printre atatea suparari prin tara, cu criza, cu politicieni murdari, cu vedete care isi schimba silicoanele intre ele, cu bombe sexi si diaconescu arestat, va zic sincer ca…ABIA ASTEPT SA PLEC DIN TARA!

Sa va dau un mic exemplu: m-am nascut in cartierul Berceni. Am copilarit printre baieti si fete de cartier, m-am jucat in fata blocului cat imi permiteau ai mei (astfel incat sa nu ajung chiar o epava). Tin minte ca stateam la geam si imi curgeau lacrimi de elefant cand auzeam copiii strigand pe afara si eu trebuia sa fac bastonase si mai tarziu probleme cu mere si pere. Ei bine, anii au trecut, unii au ramas la nivelul de cartier, fara prea multa scoala, cu preocupari mai putin ortodoxe, iar altii si-au vazut de invatat, anturaj ok si speranta unui viitor putin mai stralucit. Printre ei m-am aflat si eu. M-am mutat din Berceni acum cativa ani. Acum o luna, revin acolo cu niste treburi. Veneam din centru, cu metrou. Am avut multe experiente cu controlori care vroiau sa ma prinda pe linia lui 313, prin urmare m-am dus ca un cetatean civilizat sa imi iau un bilet de calatorie. Ajung la ghiseu:

“-Buna ziua! Vreau si eu un bilet,va rog!”

“-Nu avem, domnisoara. Avem doar carduri. Nu se mai vand bilete de cateva luni, am anuntat de nu stiu cat timp, trebuia sa stiti asta.”

“-Doamna, eu nu locuiesc in cartier. Sunt in trecere. Imi trebuie un bilet de 1 leu si 30 bani. Atat.”

“-Domnisoara, dumneata nu intelegi? Avem carduri incepand de la 12 lei cu valabilitate de 3 ani.”

“-Eu nu am banii astia si nu imi trebuie card cu valabilitate de 3 ani daca nu locuiesc in zona. Plus de asta, mi se pare absurd. Vin din centru si acolo sunt bilete normale. Aici de ce exista doar carduri?”

“-Asa a vrut domnu’ Piedone (primarul sectorului 4) sa introduca carduri. Va duceti inapoi in centru si va luati bilete. ”

Eu, deja rosie la fata:

“-Doamna, vin din centru, ma puneti sa ma intorc in centru sa imi iau bilet ca sa ma intorc iar in Berceni ca sa pot sa ma duc cu autobuzul. E o absurditate ce imi cereti.”

Evident ca faza cu cetateanul civilizat a picat. Doamna de la ghiseu, tipic deranjata tot timpul de parca a batut-o soarele in cap toata ziua, iar controlorul…de ala nu am avut parte, spre norocul meu. Desi va zic sincer, ca daca ma “prindea”, nu stiu cum as fi reactionat. Recent au introdus si bilete, am aflat. Si-au dat seama ca 313 circula prin centru si nu poti izola un cartier intreg cu carduri de restul Bucurestiului, cu bilete normale, din moment ce unele autobuze tranziteaza centrul orasului. Logic, nu? Doamnei de la ghiseu nu i s-a parut. Sau poate nu vroia sa i se para. Parca ne-am robotizat cu totii. Acceptam niste realitati absurde, care nu au nicio legatura cu viata reala. Acceptam sa dam spagi la cei care umplu rezervorul cu motorina, cand ala e job-ul lor si sunt platiti pentru asta. Acceptam sa stam la coada la semafor, cand altii trec peste linia de tramvai si se baga cu nerusinare in fata noastra. Acceptam sictirul si nepasarea celor din institutiile publice. Acceptam orice mizerie la televizor, orice spalare de creier. De ce? Asta ramane o enigma pentru mine. Pentru cine, pentru ce, de ce acceptam?

Fum…

Ar fi fost imposibil sa se intalneasca dupa 4 ani in care, hai primul an au vorbit pe net, declarandu-si dragoste eterna, mentinand acelasi vis din liceu despre o casuta si 3 copii impreuna, despre atatea si atatea planuri, despre rottweiler-ul de care urmau sa aibe grija, despre nopti pierdute privind la tavan, povestind cat de frumoasa, dar dureroasa a fost viata departe unul fata de celalalt in tot acest timp. Ei bine, dupa primul an, s-au cam schimbat lucrurile. Ce aveau ei, de fapt, nu se putea numi nici macar relatie la distanta. Sau..nici macar relatie. Erau prieteni, niste cunostinte chiar, nostalgice, ce-i drept, care isi scriau din cand in cand, din obisnuinta de a vorbi unul cu celalalt, din reflexul de a impartasi intamplari zilnice, amuzante sau nu, din dorul imens pe care ii cuprindea cand se mai uitau la vreo poza de acum 2 ani, cand inca erau impreuna, la 7 km unu fata de casa celuilalt. Eh, acum se punea problema de cateva mii de km intre ei, pe care, sperau ei, vor putea sa ii infrunte.

Dupa un an, vine mail-ul lui:

Draga S.,

Stiu ca ai sa razi in sinea ta de ridicolul cuvantului “draga”pe care il folosesc atat de formal, doar pentru ca vreau sa par un dur. Stiu ca nu imi iese, nu tre sa-mi mai spui. Dupa ce am terminat cursurile, am venit in camera, colegul dormea bustean, eu eram rupt, am facut un dus fierbinte si pe la 7 m-am bagat in pat. N-am putut sa adorm. Am avut atatea ganduri despre tine, despre cum o duci, ne scriem atat de rar in ultima vreme si parca suntem tot mai departe de visul nostru. Amandoi suntem ocupati cu facultatea, cu prietenii, cu colegii, viata asta ne ocupa tot timpul..Seara in care am plecat e atat de proaspata in mintea mea, incat zici ca s-a intamplat ieri. In ziua aia stabilisem sa stam in casa, sa ne “spalam”cu vodtca si sa mancam pizza.Camera mirosea a tutun amestecat cu parfum Davidoff. Nu te intreb daca te mai dai cu el, ca sunt sigur ca n-ai renuntat la vechile “vicii”. Te tin minte si acum: cu parul plin de clabuci, cu prosopul atarnat pe tine, ai intrat in camera nervoasa, te-ai asezat la fereastra si ai tras insetata din tigara aprinsa deja de mine. De parca stiam ca urma sa se opreasca apa calda. De parca stiam ca vei avea nevoie de o tigara, ca sa poti sa gandesti care e urmatorul pas. Sau sa iti faci curaj sa te clatesti cu apa rece. M-am dus si am reparat robinetul. Cand m-am intors, prosopul cazuse si stateai spanzurata in fotoliu, parca asteptand sa ies cu vesti bune. Aveai pe chip o stralucire de care ma indragosteam mereu si mereu.. Mi-ai zis atunci sa te astept ca esti jegoasa. Am zambit, ti-am sarutat fruntea si ai fugit goala spre baie. Pe buze mi-a ramas urma de clabuc…
Ziua aia a fost mirifica. Am trait-o ca si cum ar fi fost ultima zi din viata mea. Am ras si am plans impreuna, in acelasi timp. Am ascultat AC/DC si am ciocnit pahare ca doi prieteni vechi, care sarbatoreau o revedere mult asteptata. Am facut dragoste ore intregi. Ti-am adulmecat pielea proaspat data cu vanilla butter-cream. Ti-am sarutat buzele moi, trandafirii, de mii si mii de ori. Ne-am amintit de cum ne-am cunoscut si am mancat pentru prima oara pizza de cartofi facuta de tine. Imi amintesc cum stateai morocanoasa la fereastra, cu camasa mea pe tine, gandindu-te ca peste cateva ore, urma sa plec  pentru o perioada necunoscuta.. Te-am luat in brate si ti-am promis ca intr-o zi, ne vom revedea. N-ai vrut sa mai auzi si restul, te-ai apucat sa plangi ca o tuta. Ti-am sters lacrimile si te-am asezat in pat. Ai adormit plangand. In tot timpul asta, m-am holbat la tine ca la o icoana. Trasaturile tale mereu mi-au amintit ca esti un inger in viata mea. Dupa ce te-ai trezit, ai inceput sa urlii ca de ce te-am lasat sa dormi, ca dupa ce ca ne vom vedea..nu se stie cand, ai mai pierdut si timpul dormind..

Nu vreau sa iti reamintesc clipa exacta cand ne-am despartit. Sau, cand te-am “parasit”, asa cum iti place tie sa spui.. Eu te parasesc cu fiecare mail trimis, si de cate ori te parasesc, ma intorc cu dragoste inzecita..

Prietena mea noua e ok.. Azi facem 5 luni de cand suntem impreuna. Tin la ea, e o tipa de care te atasezi usor. Stie sa fie si prietena, cand vrea. Mai are ea faze isterice si cum tu ma stii cel mai bine, stii ca nu pot sa tac. Ne mai ciondanim, dar e ok. Poate voi ajunge sa o iubesc.

Mie dor de tine. Mai sunt 3 ani si vin. Viata asta de acum e intre paranteze. Nu uita!

Al tau, M.”

To be continued….

Paradoxal

Teoria nu se pupa niciodata cu practica. Teoria iti arata situatiile ideale, prin urmare este SF. Practica este realista si iti arata ca esti inconjurat la oricare colt de strada numai de redusi intelectuali. Care e paradoxul? Pe langa faptul ca inveti degeaba teoria, in forma ei bruta, practica este destul de dureroasa: cineva iti spune sa nu incalci regulile, cand intr-un mediu total non-teoretic, se incalca reguli la greu, obligandu-te sa le incalci si tu, ca sa supravietuiesti. Si pedeapsa o primesti tot tu, nu ceilalti, care te-au obligat sa incalci reguli. Si atunci, nu iti vine sa renunti, sa pleci si sa iti faci viata departe de Romania? Undeva unde, poate, nu vei fi pedepsit tu, pentru greselile “stramosilor” tai.Tin sa precizez ca generatia noastra e un fel de cobai. Trist.
To be continued…